….nu este vinul bun dacă nu are un ţâf de sifon…

Plăcerea românului pentru “şpriţ” mai există încă, dar nu la aceeaşi intensitate ca odinioară. Există o istorie a vinurilor, a producătorilor acestora, dar nu se menţionează decât foarte vag despre sifon, sifonării. Zilele trecute mergeam spre casă și mi-am amintit una din zilele de vară ale copilăriei. Așteptam cu nerăbdare data de 15 iunie pentru că apoi începea ceva frumos! 🙂

Mergeam la țară, petreceam pe acolo destul de mult timp din vacanță și mă bucuram de natură și de minunățiile ei. Pe lângă cutreieratul ulițelor, grijă de animăluțele din curte și altele, eu trebuia să mă ocup mereu de umplerea sifoanelor. Mă înarmam cu 4 sifoane și picioarele mă duceau singure până acolo. La întoarcere, răsplata era un pahar mare cu sirop de fructe și sifon rece! Minunat! Și acum parcă îmi amintesc ce senzație de răcoare aveam după!  Mă întreb dacă se mai consumă sifon, dacă mai sunt sifonării – eu sincer nu am văzut în București – și dacă mai există ritualul șprițului. Așa că am zis să văd care este povestea sifonului și cât de răspândit mai este acest obicei de consum.

Istoria sifonului a început în anul 1767, când englezul Joseph Priestley produce primul pahar de apă carbonată artificial. În 1772 scrie lucrarea în care explica principiul îmbogăţirii apei cu dioxid de carbon. Trei ani mai târziu, studiînd însemnările predecesorului său, suedezul Torbern Bergman, a inventat un aparat generator care fabrica apa carbonată din calcar (cretă), folosind acid sulfuric. Astfel “încărca” apa cu bioxid de carbon. Acest aparat permitea producerea apei minerale imitate în cantităţi mari. Termenul de sifon a fost prima dată folosit în anul 1798, dar abia în anul 1810, în SUA, a fost atestat primul patent de fabricare pe scară largă a apelor minerale artificiale de către Simons şi Rundell de Charleston. Primul aparat de apă carbonată, fabricat special pentru standurile de băuturi răcoritoare a fost inventat în anul 1832. Sticlele  băuturilor carbonate erau supuse unei mari presiuni venite din gaz. Încercările de a găsi soluţii pentru prevenirea exploziei cauzate de bioxidul de carbon şi pentru menţinerea bulelor de gaz artificial un timp mai îndelungat, s-au finalizat în anul 1872, când s-a patentat sigiliul dopului pentru sticla de apă gazoasă, iar apoi în SUA a fost omologată maşina de suflat sticlă pentru producţia de sticle de apă gazoasă.

La noi, sifonul îşi are originea în apa minerală găsită în izvoare naturale. În anul 1904, un inginer de mine, pe nume Eisner, împreună cu Gunter Zimmetshausen, merg în staţiunea Borsec, pentru arendarea unui teren şi pentru prospectarea resurselor de ape minerale în vederea realizării unei fabrici de sticlă pentru îmbutelierea apei carbogazoase naturale. Această fabrică se înfiinţează în anul 1905. În anul 1906, la Borsec, începe îmbutelierea industrială în butelii speciale. Se consideră că această fabrică este prima fabrică din ţară de sticlă specială pentru sifon. Sticlele pentru sifoane s-au mai fabricat şi la Mediaş, Turda, Azuga, Târgu Mureş, Bucureşti şi Sibiu. Sticlele erau transparente sau de culoare albastru, verde, galbenă. Numele fabricilor, numele şi adresa proprietarilor de sifonării erau trecute pe recipientele de sticlă. Tot la comandă erau trecute şi diferite elemente decorative, emblema fabricii sau a proprietarului de sifonărie. Un alt mod de identificare a proprietarilor sifoanelor este dat de inscripţiile gravate pe capul sifonului.

În perioada interbelică au apărut foarte multe sifonării. Sifonul era nelipsit de la mesele cârciumilor şi a teraselor de vară. Sifonăriile erau prezente pe toate străzile comerciale. Maşinăriile pe atunci operate manual lucrau zgomotos de dimineaţă până seara. Nu exista sifonărie să nu aibă poveşti despre explozii de sifoane din timpul umplerii, astfel au apărut mai târziu (după anul 1960) şi sifoane îmbrăcate în plasă metalică. Odată umplute în fabrică, erau distribuite la restaurante, birturi şi cofetării sau la persone particulare.

La începutul anilor 1950, la întreprinderea “Precizia Bucureşti”, a fost conceput primul proiect pentru o instalaţie românească de carbogazificare a apei. Dacă la început sifoanele erau de un singur tip, în timp s-au diversificat, apărând autosifoanele, uşor de folosit, care carbozificau apa prin simpla ataşare a unei capsule cu bioxid de carbon, reîncărcabilă. Astfel, oricine putea cumpăra din comerţ un recipient din metal care se umplea cu apă de la robinet, iar apoi se monta capsula şi apa devenea sifon. Sifoanele cu capsulă erau la mare preţ pentru că trebuia să cumperi doar capsule nu să mergi cu sifoanele la umplut.

În prezent doar nostalgicii mai sunt pasionaţi de pişcătoarea băutură, sifonăriile sunt din ce în ce mai rare, iar noile recipiente sunt din plastic (sticle de unică folosinţă) la care se ataşează un cap tot din plastic cumpărat din comerţ. Odată cu dispariţia sifoanelor din sticlă au dispărut şi amintirile şi poveştile pe care părinţii şi bunicii noştri le aveau (acum îmi aduc aminte de sifoanele grele din metal, de peste 5 – 6 litri, care erau foarte grele), de sunetele din sifonăriile manuale, de roţile mari care se învârteau, de aerul uşor umed răcoros din sifonării, de zgomotul pe care-l făceau sifoanele când se goleau, de cozile de oameni ce aşteptau ore-ntregi să-şi încarce sifoanele.

Astăzi modelele vechi de sifoane se găsesc doar in magazinele tip “consignaţie” sau în diverse baruri cu specific, iar valoarea lor variază în funcţie de vechime şi model.

Tu când ai băut ultima dată sifon? Eu am noroc să mă bucur de el mereu când ajung acasă la ai mei. În Buzău din fericire mai există sifonării, nu multe, dar există! 🙂

Sursă foto.