Stare de bine? Sincer, duminica trecută. A fost o zi cum nu sunt duminicile la mine. AM făcut toată treaba de sâmbătă, mi-am eliberat programul, inclusiv baia și tot pamperingul feminin l-am făcut tot de-atunci. Iar duminică a fost o zi de bunădispoziție. Liniște. Am avut timp să ies cu câinele afară și să stam mai mult de 5 minute, am avut timp să citesc, să gătesc și pur și simplu să nu mai grăbesc lucrurile. Și mi-a ieșit. Dar păcat că-mi iese așa rar, sinceră să fiu 😛

O persoana draga pe care nu o mai vazusem de ceva timp m-a sunat doar pentru a-mi spune ca ma iubeste. A fost neasteptat de emotionant momentul!

Dupa doua saptamani de drumuri si multa treaba, am ajuns pentru 3 zile la Cluj, la Startup Weend: un eveniment de 3 zile (si nopti) in care iti dezvolti o idee de afaceri online, cu o echipa adunata ad-hoc si prezinti un demo in ultima zi. Nu prea am apucat nici sa mananc, de somn iar nu prea m-am atins mai mult de 4 ore pe noapte, asa ca de relaxare nici nu putea fi vorba… Cum am ajuns noaptea, orasul nu l-am vazut, de altfel, decat dintr-o sala de evenimente, unde se ingramadeau vreo 150 de oameni si pe geamul masinii, tot noaptea, cand mergeam sa “dormim”, sau ma rog, sa punem capul pe perna. Oamenii erau cam reci si nu am primit nici macar o invitatie de la localnici – bere, ceai, muzici sau orice altceva, deci numai bine, bine spre foarte bine si frumos nu ne-a fost. Cu toate astea insa, in ultima zi, inainte de plecare, am oprit intr-un parc oarecare, ne-am luat popcorn si vata pe bat de la o ghereta (totally unhealthy) si vanzatorul de vata ne-a sfatuit sa mergem in gradina botanica: “aici e parc, (dooooh!) nu sunteti bine, in centru trebuie sa ajungeti, pe pietonala sau in gradina botanica”, a spus el vazandu-i pe strainii ciudati care vorbeau putin cam repede pentru obiceiul locului si metecaiau de nesomn. Dupa ce ne-am invartit cu masina in sensul sensurilor si parcarilor interzise sau cu bani, am ajuns. Se facuse brusc soare, cativa angajati stateau de vorba relaxati si in fatza noastra s-a deschis o mica gradina. Let’s go inside, ne-am spus, dupa ce am platit biletul ( pe care doamna draguta de la intrare ni l-a dat cu reducere, pentru studenti). Era inca dimineata si liniste.. vreo 4-5 vizitatori maximum am intalnit in calea noastra. Dar pe unde sa mergem? In dreapta niste sere inchise, cu plante inghesuite si transpirate, in stanga niste boscheti proaspat tunsi. Sa mergem inainte zic, ignorand indicatoarele razlete.”Inainte” era, aveam sa aflam in nici 2 minute, alta lume: vai si urcusuri ca la munte, podete, un rau susuitor (habar n-am daca natural sau nu dar foarte realist facut, oricum), multa frunza, multa iarba, copaci cat cuprinde, si, dincolo de toate, dincolo de garduri chiar, multa, inundanta liniste. (Du-te la noi in Bucuresti in gradina botanica si o sa vezi ca pe margini se aud masinile si duiumul orasului, nu e o oaza, nu e o insula, e doar o mica pauza, intermitenta, de oras). Asa ca, prieteni, aici era asa o liniste ca nu fosneau nici frunzele (o sa vedeti mai departe ca nici nu aveau cum fosni, caci erau atent maturate si stranse de ingrijitorii gradinii), o liniste in care aproape te ciocneai cu ceilalti putini trecatori, ca nu le auzeai nici pasii, nule vedeai nici siluetele, furat de magia linistita, primavaratica si adormitoare a gradinii. Am trecut niste podete si am urcat ceva-ceva, ma simteam deja ca la munte, cand colegii mei au vazut un ceva, turn de apa, pare-mi-se. “Eu ma urc, tu faci poze si tu stai aici sa visezi sau sa te uiti la noi”, mi-au zis dar, nush cum naibii naibilor, ca m-am trezit urcand dupa ei in inaltul turn, inconjurat de scari. Eram cam terminata si ma gandeam cum am sa cobor, pt ca urasc atat coborarile cat si scarile (mai ales in evantai!) dar privelistea de acolo a meritat: copaci golasi, inca neinfrunziti, niste culori calde a inceput de iarba si, printre crengi, o statuie cu o silueta mareata si zvelta. Statuia, e-adevarat, o vazusem de jos, era un roman fara un piciorul (spart de cineva), deci ce maret, ca nici macar complet nu era, insa de sus, cu totul alta poveste 🙂 Sper ca nu v-am plictisit sau pierdut pana acum pe firul povestii, pe drum, am mai intalnit doua “doamne” statui si am facut poze funny cum colegul Andrei le cerea de sotii. (trebuie sa va arat pozele astea :))). Am intrat, dupa ce ne-am ratacit un pic, intr-o sera, era cald, eram incojurati de plante si flori, da’ pe unde era mai interesant era inchis, asa ca sorbeam si noi cu privirea verde, frumusete si prospetime prin usile inchise. Trebuie sa va vorbesc insa de gradina japoneza care era aici, cum iesi din sere. Si pentru asta v-am dus de mana prin toata povestea si atmosfera asta linistita si magica, pentru ca gradina japoneza este lucrul si locul ce m-a facut sa zambesc. Doua umbrare in rosu si albastru, japoneze-japoneze cum n-am mai vazut niciodata. Un lac inghetat de jur imprejurul gradinii, cu conifere itindu-se prin preajma. Scari infinite cu legatura cu alte poteci. Un pod minunat de simplist, arhitectural si experiential. In mijloc, o statuieta simbol al casei japoneze. Am facut o scurta incursiune in Japonia si m-am intors zen 🙂 In soarele de martie, pe insula asta, mi-a disparut ca prin farmec toata oboseala, sunt fericita cum n-am mai fost in multi ani din viata, zambesc mai frumos ca in poze, devin o femeie cu mult mai feminina, gandirea mi se insenineaza, viata incepe iar.

Am zambit in continuu ieri dimineata cand am ascultat pe iPod in metrou varianta finala a albumului “30 seconds of fame” al trupei byron. Toata lumea din jur se uita lung si nu intelegea ce se intampla. Albumul urmeaza sa fie lansat saptamana viitoare si pot spune cu mana pe inima ca este cel mai bun album pe care l-am ascultat in ultima vreme. Are atat de multa sensibilitate si suna absolut impecabil. Te bine-dispune instant!

O atmosfera deosebita si un masaj ayurvedic de vis