Când eram mică așteptam cu nerăbdare vara ca să plecăm la mare  cu trenul. Mergeam uneori cu un personal care era pe la 3 dimineața, urmând ca a noastră călătorie să se încheie în zorii dimineții pe la 7 -8. Cu bagajele pregătite, fiecare membru al familiei știa ce anume trebuie să urce în vagon. Ne ocupam în liniște locurile și așteptam drumul lung ce ni se arăta în față. Totul era altfel.  De la tren până la călători. Era un personal din acela de tip vechi, cu compartimente și cu banchete vechi, lungi de stăteau câte 3 -4 persoane. Erau chiar comode. Copil fiind mă ghemuiam pe banchetă și dormeam până ajungeam la destinație în Constanța.

După mai multe călătorii cu trenul spre mare mă dezobișnuisem să mai dorm. Ce-i drept și crescusem și vedeam lucrurile altfel. Era liniște în vagon. Ascultam cu atenție sunetul trenului.  Priveam pe geam și încercam să îmi dau seama pe unde ne aflam în bezna aia. Cel mai frumos era atunci când se crăpa de ziua. Momentul acela, granița aceea subțire între zi și noapte mi se pare fascinantă. Câte culori poți să vezi, ce stare deosebită te poate cuprinde și mai ales câtă liniște este. Nici nu îți vine să respiri ca nu cumva să întrerupi procesul. Peisajul de vara e unul frumos indiferent în ce colț al țării te-ai afla. Imaginați-vă cum e să prinzi răsăritul în tren. În drum spre mare.

Astăzi călătoria cu trenul nu mai e așa. Vagoanele sunt noi, fără compartimente și cu scaune incomode. Nu poți deloc să te odihnești până ajungi la destinație. Nu ai deloc intimitate, iar un ton mai ridicat deranjeaza tot vaganul. Oamenii vorbesc plini de  “pasiune” când vor să se laude, să se dea mari. Cu banalități, cu mărunțișuri… nu contează. Liniștea nopții este spulberată de povești cretine pline de aroganță la care nu îți dorești să fii părtaș.  Nu mai există respect pentru ceilați pasageri, unii comportându-se de parcă trenul este al lor. Și e păcat.

Și totuși unde sunt călătoriile cu trenul de altă dată?