În viață cel mai important moment este atunci când ne dăm seama cine suntem. Nu mă refer aici la filozofii și la lucruri demne de citate motivaționale. Ci să ne dăm seama, în adevăratul sens al cuvântului, cine naiba suntem și ce vrem noi de la viața noastră, nu ei sau ”cum ar da mai bine”. Așa avem tendința uneori să ”urmăm o turmă” fără să ne gândim o clipă, o secundă, ce vrem de fapt, ce ne place, încotro mergem și dacă am avea curajul de a face singuri ceva pe bune.

Recunosc că obosisem. Zi de zi trăim într-o junglă, într-o lume în care în spatele unui ecran toată lumea are impresia că este un mic zeu sau stăpânul adevărului absolut, a informației supreme. Lumea e mai rea, nu se mai râde, nu se mai zâmbește pe stradă, nu se mai dă o mână de ajutor sau nu ni se mai răspunde la întrebări atunci când le punem. Știm doar să judecăm, să ne uităm urât și să facem bășcălie… Nu mai poți spune decent și diplomat ce gândești, ce părere ai despre un lucru (pentru că da, avem posibilitatea asta) fără să nu îți sară cineva la gât sau să te eticheteze.

Uităm să ne întrebăm sau măcar să ne gândim, așa în treacăt, ce credem sincer și cu adevărat despre X, Y, Z subiect. Adică ce simțim noi, nu de fapt ce ni se pare că e  cool să credem ca să impresionăm. Unii ajung să se cenzureze extrem de mult, alții…. nu se mai opresc din cuvinte cu p și cu  f pentru că le-au devenit semne de punctuație și doar așa simt că se pot face auziți.

Am stat câteva luni în banca mea unde am citit și analizat și m-am întrebat ce cred eu despre acele lucruri. Mi-am reamintit că dacă e să demonstrez ceva cuiva… trebuie să îmi demonstrez mie, nimănui altcuiva. Măcar am ajuns la o concluzie despre ce vreau să fac, ce vreau să fiu și o să fiu.

Aseară târziu în noapte am aflat vestea că unul dintre cei mai mari oameni ai radioului românesc, Andrei Gheorghe, a plecat de pe pământul ăsta și joacă acum în altă ligă, unde îi va învăța și pe alții să fie. Adică să fie ei, să nu le mai fie teamă și să aibă încredere în ei.  Eu asta am învățat ascultându-l atâția ani, mai ales în adolescență.

Sper să ne reamintim mai des că e mai important să fim noi decât să purtăm atâtea măști care nu fac nimic altceva decât să ne urâțească și să ne sufoce.

Să râdem mai mult, mai des, mai cu poftă, eu una o să fac asta, să trăim viața asta care și așa e scurtă și să ne încărcăm constant bateriile cu energie bună, să ne înconjurăm de oameni, să iubim, să fim spontani, să mergem mereu mai departe.

O viață avem… de ce să o trăim încruntați?

Sursă foto: shuttersctock.com